Lumea de jos s-a luminat. Au îngheţat focurile calde şi s-au topit vulcanii fierbinţi. Au urlat sufletele de fericire. Beţia fericirii uitate.

Te-am găsit în iadul meu. Priveai tăcut spre păsările cu aripi tăiate.

- Nu vor zbura din iadul luminat.

- Nu.

- Tu ai aripi. Dar şi ale tale sunt tăiate.

Mi-am privit aripile albe, pătate de albastru. Erau tăiate dar nu mai simţeam. Nici nu ştiu de unde era albastrul ăla.

M-ai privit curios şi ai atins ciotul aripilor. Au explodat în mii de fulgi de nea. Durea ca naiba şi m-au şiroit lacrimile.

- La naiba!

- Doare?

- Da.

- Scuze. Eram curios.

Ţi-am spart încă un ţipăt de durere în timpane. M-ai luat de mână ca şi când era cel mai natural lucru pe care îl puteai face.

- Nu te cunosc.

- Eu da. Te-am visat.

- Eh, pe naiba! Nu contează acum, hai să plecăm de aici.

De-o parte şi de alta, sufletele urlau beţia fericirii uitate. Fulgii mei de nea născuseră un copac cu flori albe de gheaţă.

- Ia uite.. şi iadul poate înflori.

- Da, bine.. hai să mergem. Nu mai vreau în iadul ăsta.

Plutesc în derivă…de fapt nu! Atârn tot mai greu într-o lipsă de stări concrete. Mă sufoc în dorinţa de a simţi mai mult decât ritmul obişnuit al inimii.  Vreau să dispar din universul ăsta fad. Ştiu eu două palme care mi-ar putea servi ca adăpost, dar până şi stratul ăla de piele îmi lipseşte de cele mai multe ori.

Şi de fapt nu vreau să mă ascund de lume sau de oameni. Ci doar să deţin  pe deplin globul de sticlă. Globul meu.  Să fie linişte în mine, să-mi doarmă furiile şi să mă topesc din mers. Să curg fluid prin venele lui, să zâmbesc sincer în priviri. Să mă simt eu pe mine.

Atât. Ah… lipsea muzica.