“Fulgii de zăpadă mor în sufletul meu. Îmi urlă pustiul în creier, urlă după poveștile cu soare. Nu mai sunt, au plecat toți zmeii și toate ghionoaiele. Zânele și Feți-Frumoșii au murit de plictiseala zilelor de maturizare. Maturizare? Feminizare. Așa i-ar zice mai nou. Sau poate mai vechi. E totul improbabil, incorigibil, irefutabil. E gol! Ură și dispreț, atât a mai rămas. Oglinzile s-au spart. Neputința încăpățânării de a rămâne în picioare, când fotoliile erau calde. Și cu brațele întinse. De ce refuz? Din încăpățânarea zilelelor apuse. Nu mai sunt. Fantome ce nu vor să moară, umblă în haită. Eu nu le dau drumul. Am o plasă de vise prăfuite pe pleoape. Fă tu curat în visele mele goale. Iar golul, pustiul, deșertul..durerea incapacității de a fi deștept. Aruncă tot, aruncă-mă și pe mine.

Am ajuns de cealaltă parte a oboselii. Zbor prin gânduri tâmpite, alunecând în negru cald. Profilul depresivului, al sinucigașului, al depravatului. Ultimul rămas în rând, ultima firmitură. Întoarce șirul, devin primul! Nu sunt o anagramă. Mi-ai turnat lichidul speranțelor pe gât. Mă faci să mă îmbăt forțat. Cu ce? Zilele trec pe ațe fragile. Nopțile sunt pline de îngeri și demoni angelici. Culori albastre de mătase. Alunec, cad..sângerez. Cimitire. De ce vă sperie? Acolo e liniștea pierdută. E calm sub frunze, e viața!

Spasme umplându-mi degetele. Febră, vomă, amețeli. Au trecut toate prin mine. Au trecut cu mine. Au trecut fără urme. Shh…nu mai avem amprente, nici identitate. Ce bine, murim cum vrem. Mâncăm, visăm, ne culcăm după bunul plac. Nu ne cunoaștem, din lipsă de identitate. E plăcut să uiți de tine, să treci ca umbrelele din miază-noapte.

Lasă-mă să uit de existența mea. Să mă uit undeva în subteran și în aerian. Sunt nimic. Propriul nimic uitat pe lumea asta, cauza a toate. Errare humanum est!”

Mă trezesc din durerea cărnurilor sâgerânde. Tu ești lângă căpătâiul meu, palid și îngrijorat. Am în cap ultimele gânduri din coma în care mi-ai zis că m-am aflat. De ce mi-a pocnit carnea? Îmi pipăi rănile încă umede. Dau de un șomoiog de fulgi și pene. Mi-au crescut aripi. Iar. Acum sunt albastre.

-          Ești mai bine?

-           Nu știu. Mă doare.

-          Bea niște apă.

-          Unde suntem?

-          La poarta iadului. Am așteptat să te trezești, ca să te bucuri pe deplin de ieșirea din iadul acesta.

-          Ce bine…

Îmi pipăi iar fulgii albaștri. Voi păși în alt iad. Cu tine de data asta.

Job-ul meu de timp liber.

Mergem pe calea iadului, ţinându+ne lejer de mână. Focurile încep să se dezgheţe leneş. Ar putea fi un peisaj feeric, chiar romantic. Romantism în iad…ce drăguţ! Pic, pic, strop! Cad stropii de foc din copacii rumeniţi. O frunză de foc zboară spre noi. O prinzi în palmă şi strângi pumnul. Închizi puţin ochii.

- Ce faci? Nu te arde?

- Ba da. Dar nu mă ustură.

- Şi-atunci?

- Aşteaptă puţin.

După două minute, din pumnul tău a zburat un canar. Şi-a întins aripile vesel, cu un tril ascuţit. Apoi s-a aşezat pe umărul meu. Îmi ciugulea urechea, gâdilându-mă… ce senzaţie ciudată..

- Prima pasăre cu aripi din iad. E a mea?

- Da. Ai zis că vrei să scapi din iadul ăsta. Lasă-l să zboare şi vom merge după el.

- Bine. Hai scumpule, scoate-mă de aici… eşti perechea mea de aripi acum.

Canarul îşi luă zborul entuziasmat. Ţi-am prins degetele într-o încleştare şi te-am tras. Urmăream ghemotocul de pene care zbura în ritm cu pasul meu. Calea iadului era o fâşie lungă, goală, ca un şarpe galben aflat în plin proces de năpârlire. Când şi când zburau fulgi de foc din el. Dar iadul înşeală. Curând şarpele galben se trezi căscând un hău zgomotos. Miraje. Gura şarpelui ne-a înghiţit subit. Canarul meu se pierdu în întuneric, ciripindu-şi chemarea într-un tril slab. Suntem singuri.

- Poate să-mi fie frică?

- Nu. Stai calmă şi nu plânge.

- Nu ştiu dacă pot..

-  Orice ar fi, nu plânge! Ne vei arde pe amândoi. Nu ştii că lacrimile din iad sunt ca acidul sufuric? Cum vrei să te mai scot de aici? Calm!

- Dar…

- Nici un comentariu!

Aşteptam ca întunericul să-şi descleşteze colţii din privirea noastră. Simţeam cum carnea de pe spatele meu se încreţeşte, se strânge dureros, ca o hârtie aprinsă. Am căzut în genunchi, simţind cum carnea îmi este străpunsă ca de ţăruşe şi zeci de cuie ascuţite. Îmi ţineam ochii închişi. Cu un pocnet scurt, mi-a crăpat pielea. Sângele curgea în firişoare negre. Am leşinat de durere.

Lumea de jos s-a luminat. Au îngheţat focurile calde şi s-au topit vulcanii fierbinţi. Au urlat sufletele de fericire. Beţia fericirii uitate.

Te-am găsit în iadul meu. Priveai tăcut spre păsările cu aripi tăiate.

- Nu vor zbura din iadul luminat.

- Nu.

- Tu ai aripi. Dar şi ale tale sunt tăiate.

Mi-am privit aripile albe, pătate de albastru. Erau tăiate dar nu mai simţeam. Nici nu ştiu de unde era albastrul ăla.

M-ai privit curios şi ai atins ciotul aripilor. Au explodat în mii de fulgi de nea. Durea ca naiba şi m-au şiroit lacrimile.

- La naiba!

- Doare?

- Da.

- Scuze. Eram curios.

Ţi-am spart încă un ţipăt de durere în timpane. M-ai luat de mână ca şi când era cel mai natural lucru pe care îl puteai face.

- Nu te cunosc.

- Eu da. Te-am visat.

- Eh, pe naiba! Nu contează acum, hai să plecăm de aici.

De-o parte şi de alta, sufletele urlau beţia fericirii uitate. Fulgii mei de nea născuseră un copac cu flori albe de gheaţă.

- Ia uite.. şi iadul poate înflori.

- Da, bine.. hai să mergem. Nu mai vreau în iadul ăsta.

Plutesc în derivă…de fapt nu! Atârn tot mai greu într-o lipsă de stări concrete. Mă sufoc în dorinţa de a simţi mai mult decât ritmul obişnuit al inimii.  Vreau să dispar din universul ăsta fad. Ştiu eu două palme care mi-ar putea servi ca adăpost, dar până şi stratul ăla de piele îmi lipseşte de cele mai multe ori.

Şi de fapt nu vreau să mă ascund de lume sau de oameni. Ci doar să deţin  pe deplin globul de sticlă. Globul meu.  Să fie linişte în mine, să-mi doarmă furiile şi să mă topesc din mers. Să curg fluid prin venele lui, să zâmbesc sincer în priviri. Să mă simt eu pe mine.

Atât. Ah… lipsea muzica.